Ai auzit vreodată despre prezumția de nevinovăție în dreptul penal? Află mai multe de la avocații noștri, mai jos!

Perspectivă istorică

De-a lungul timpului s-a remarcat și a rămas consacrat principiul conform căruia este mai bine să lași o crimă nepedepsită decât să pedepsești un nevinovat. Problematica  acestui principiu a fost abordată de numeroase personalități și instituții de-a lungul timpului.

Deși conceptul a fost formalizat în dreptul modern, rădăcinile sale datează încă din Roma Antică, unde era recunoscut adagiul „Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat” – sarcina probei revine celui care afirmă, nu celui care neagă. Ulterior, Beccaria abordează problema prezumției de nevinovăție în opera sa „Despre crime și pedepse” („Dei delitti e delle pene”), pledând pentru drepturile acuzaților și prevenirea abuzurilor. Principiul își găsește reglementarea contemporană în art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind inspirat din Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), care stipulează că „Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale.”

Aplicabilitate în drept și în ramurile sale

Cu toate că este cel mai frecvent asociată cu dreptul penal, prezumția de nevinovăție poate avea relevanță și în alte domenii, precum dreptul civil sau dreptul muncii, unde chiar dacă standardele de probă sunt mai scăzute, acuzații beneficiază totuși de protecții. În dreptul penal prezumția de nevinovăție are o importanță magistrală, E. Bonnier afirmând în legătură cu aceasta că „mai ales în materie criminală trebuie considerată ca sacră. De fiecare dată când culpabilitatea nu a fost bine stabilită, ar fi monstruos să se pronunțe o pedeapsă”.

Cele trei dimensiuni ale prezumției de nevinovăție

Acest principiu și importanța sa pot fi analizate sub un triplu aspect. În primul rând, în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale, prezumția de nevinovăție asigură protecția persoanei acuzate de comiterea unei infracțiuni până la dovedirea vinovăției acesteia. Astfel, persoanele sunt protejate împotriva eventualelor abuzuri din partea autorităților și menține balanța dintre dreptul statului de a pedepsi infracțiunile comise și dreptul individului de a fi tratat imparțial și corect.

 Sub aspectul garanțiilor procesuale, prezumția de nevinovăție influențează întregul proces penal. Persoana acuzată are dreptul la un proces echitabil, beneficiind inclusiv de dreptul la apărare. O astfel de persoană nu poate fi tratată ca fiind vinovată înainte de pronunțarea unei hotărâri defintive care să ateste acest lucru. În acest fel, se previne stigmatizarea și prejudecățile premature împotriva unei persoane acuzate, individul fiind protejat împotriva consecințelor premature, atât din punct de vedere juridic, cât și social.

Sub cea de-a treia dimensiune a sa, prezumția de nevinovăție impune ca sarcina probei să cadă pe umerii acuzării (procurorului), care este însărcinat să demonstreze dincolo de orice îndoială rezonabilă că cel acuzat este vinovat. Acuzatului nu îi rămâne decât să se apere împotriva acuzațiilor care i se aduc, nefiind obligat să își demonstreze vinovăția.

Caracter esențial: universalitatea

Universalitatea principiului decurge din legăturile cu Revoluția Franceză, perioadă cu un impact major atât pentru dreptul modern, cât și pentru omenire. Prezumția de nevinovăție a fost inclusă oficial într-un document legal cu o importanță deosebită: Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789, ca reacție la abuzurile comise de monarhia franceză și de sistemul juridic dinaintea revoluției. Acest moment istoric marchează începutul recunoașterii internaționale a principiului ca un drept fundamental.

                                                                                  Diana Gheorghe –

Legal Intern R&R Partners