Termenii contractuali abuzivi în dreptul român și european: o colaborare și convergență a legilor

Contractul are ca bază în primul rând realizarea acordului de voință „consensus ad idem” și principiul general al bunei-credințe privit într-o manieră obiectivă – deși Anglia și Țara Galilor nu îl au ca și principiu general în sistemul lor juridic, totuși au ‘importat’ o formă restrânsă a bunei-credințe inspirată de către tradiția continentală a dreptului civil, doar în cazul contractelor cu consumatorii, în momentul în care au transpus legile UE privind clauzele contractuale abuzive în propriul lor Consumer Rights Act 2015. Revenind, de obicei clauzele contractuale abuzive redactate în lipsa considerării principiului contractării în bună-credință și creând un dezechilibru semnificativ în drepturile părților – în detrimentul celor mai slabe în mod special – nu funcționează într-un ‘vacuum’ și este rar, dacă nu cu totul neobișnuit, ca o cerere să fie formulată în temeiul echității substanțiale a contractului în cauză. O cerere se bazează de obicei pe caracterul inechitabil al restricțiilor incluse, de exemplu, în clauzele de exonerare a răspunderii vânzătorului, care afectează în mod disproporționat capacitatea părții mai slabe de a acționa în propriul beneficiu. Legea urmărește pe cât posibil să remedieze inegalitatea, în majoritatea jurisdicțiilor, prin recunoașterea și menționarea clauzei contractuale abuzive în speță, ale cărei ramificații conduc la un dezechilibru în drepturile și obligațiile respective ale părților.

Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii (denumită în continuare UCTD) urmărește în mod specific, conform art. 1(1), a aduce în comunitatea europeană un standard ridicat de protecție a consumatorilor permițând, sau mai degrabă obligând pe drept, statele membre să transpună UCTD în legislația lor națională. Legea nr. 193/2000 este cea care transpune articolele și spiritul UCTD în dreptul român. Mai presus de orice, este o transpunere fidelă a lucrării Consiliului, multe articole fiind aproape identice cu orginalul. Prin urmare, atât UCTD, cât și Legea nr. 193/2000 descriu clauze contractuale abuzive, la art. 3 UCTD, ca acele situații în care termenii contractuali nu sunt negociați individual, la art. 4 UCTD, neconstituind în mod obligatoriu termeni esențiali ai contractului în cauză, la art. 5 UCTD, fiind de limbaj și scris neinteligibil, caz în care se aplică regula contra proferentem, iar în sfârșit Anexa oferă o listă de termeni care este doar orientativă – o listă gri – conform art. 3(3) UCTD.

Pentru a creea o imagine cât mai completă, am menționat în general până acum legea europeană și transpunerea acesteia în dreptul român. Cu toate acestea, trebuie adăugat faptul că dreptul supranațional (UE) și dreptul național lucrează în tandem pentru a oferi cea mai cuprinzătoare protecție posibilă a consumatorilor în domeniul contractelor încheiate între consumatori și vânzători sau furnizori, conform art. 1(1).

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare transmisă Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în cazul SC Topaz Development SRL c. Constantin Juncu și Raisa Juncu cerută de către Curtea de Apel Bacău a evidențiat legătura strânsă dintre cele două nivele distincte din zona aplicării UTCD. Topaz și domnul și doamna Juncu semnaseră un contract de cumpărare a unei proprietăți imobiliare în Bacău, România. Contractul conținea, printre altele, o clauză care reprezenta un pact comisar de gradul IV, adică odată convenit ca parte a întregului contract, acesta ar implica acordul cumpărătorilor pentru rezolvarea automată a contractului fără intervenție judiciară sau a altor autorități. În speță este vorba despre rezilierea automată unilaterală – din partea lui Topaz – a contractului între părți în cazul în care cumpărătorii nu ar face plățile la timp și în totalitate. Se mai menționeaza că acea clauză era urmată de o clauză penală, redactată în totalitate în favoarea lui Topaz, vânzătorul, arătând în continuare dezechilibrul în drepturi și obligații. Clauzele contractului erau, în plus, standardizate, iar în timp ce Topaz a susținut că termenii au fost negociați, tribunalul care a trimis cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare a clarificat că negocierea implică posibilitatea părților contractante de a discuta și eventual de a modifica termenii contractuali. Acest lucru nu s-a întâmplat între părțile în cauză. Odată ce familia Juncu a început să aibă plăți restante, urmau să fie supuși acestor două clauze abuzive. Chiar dacă în urma opiniei Curții de Apel Bacău, conform căreia clauzele menționate constituie termeni contractuali abuzivi și ar trebui înlocuite de instanță în schimbul admiterii nulității, cazul ar fi putut fi încheiat, Curtea a rămas cu anumite întrebări cu privire la cel mai bun posibil remediu pentru părți. Aceștia au întrerupt procedurile și s-au adresat CJUE cu trei întrebări care împreună constituie o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare.

CJUE a răspuns. În primul rând, având în vedere art. 3(2) și 4(1) UCTD, CJUE a menționat că testul privind dacă o clauză a fost negociată individual revine instanțelor naționale, dar, în principiu, simpla semnare a unui contract cu un furnizor nu răstoarnă prezumția că anumite clauze nu au fost negociate în particular, făcându-le astfel inechitabile. În al doilea rând, având în vedere art. 3(3) UCTD referindu-se la Anexă, este adevărat faptul că cele două clauze, clauza de pact comisar de gradul IV și clauza penală care o urmează, pot constitui termeni abuzivi, mai ales în cazurile în care aceste clauze includ un procent foarte mic din suma ce rămâne restantă care poate declanșa efectul acestor clauze spre marele detriment al consumatorului, în cauză familia Juncu. În final, a treia întrebare, având în vedere art. 6 UCTD, se referă la capacitatea instanțelor naționale de a oferi un remediu sub forma înlocuirii clauzelor contractuale abuzive cu propriile lor condiții rezonabile și echitabile, în loc să admită nulitatea totală, la care CJUE a afirmat imposibilitatea înlocuirii termenilor abuzivi în schimbul nulității, cu excepția cazului în care contractul nu poate exista fără aceste clauze abuzive, iar rezilierea contractului în cauză ar aduce asupra consumatorului consecințe disproporționat de negative.

În concluzie, legătura dintre UE și România în sfera juridică poate fi considerată a fi cel puțin o colaborare între un nivel supranațional și respectiv național al organelor judiciare. Sistemul juridic românesc oferă CJUE încrederea sa pentru a clarifica eventualele incertitudini în ceea ce privește interpretarea legislației UE.

Pe de altă parte, CJUE și celelalte organe ale UE care constituie rețeaua juridică a UE au încredere în sistemul românesc să transpună în primul rând și astfel să efectueze o convergență de facto între legile acestei comunități și cele naționale, dar și să aplice aceste legi și spiritul legii in casu. Acesta este un lucru deosebit pentru majoritatea legislației furnizate de UE statelor membre, dar cu atât mai mult atunci când vine vorba despre protecția părților mai slabe într-un contract – consumatorul care influențează și transformă piața internă a UE cu fiecare pas.

Toma Sara-Maria

Legal Intern R&R Partners

Dacă doriți să adresați mai multe întrebări sau aveți nevoie de o consultație juridică, ne puteți contacta la office@rrpb.ro sau accesați site-ul nostru www.rrpb.ro pentru mai multe informații.