Problematica suveranității naționale ridică numeroase controverse, în contextul schimbărilor conjuncturale și politice constante care au loc la nivel intern și internațional, remarcându-se un stat suveran diferit de cel existent la început secolului XX. Datorită faptului că Uniunea Europeană s-a constituit sub forma unei organizații internaționale cu o competență decizională superioară statului, suveranitatea națională absolută a suferit o diminuare semnificativă, întrucât fiecare stat are obligativitatea de a respecta suveranitatea celorlalte state membre, precum și normele dreptului comunitar.

      Prin urmare, raportul dintre dreptul entității juridico-politice și statele ce o alcătuiesc se particularizează prin natura specială de subordonare, în sarcina acestora din urmă.

Statutul de membru al Uniunii Europene

      În prezent, Uniunea manifestă deschidere în ceea ce privește aderarea altor state, în măsura în care acestea îndeplinesc criteriile de aderare stipulate de Consiliul Europei, în 1933 la Copenhaga:

1. Criterii politice: stabilitate instituțională, democrație, stat de drept, garantarea drepturilor omului;
2. Criterii economice: existența unei economii de piață funcționale, capabilă să înfrunte presiunea concurențială și forțele de piață la nivelul Uniunii Europene;
3. Criterii juridice: capacitatea de asumare a obligațiilor asociate calității de membru al Uniunii Europene, inclusiv acceptarea obiectivelor uniunii politice, economice și monetare.

      Această procedură de aderare privește trei etape, care sunt supuse aprobării tuturor statelor  încă de la momentul inițierii: aducerea la cunoștință a posibilității de a deveni membru; dobândirea statutului oficial de stat candidat și declanșarea negocierilor formale de aderare, în urma cărora sunt convenite procedurile de adoptare a normelor în vigoare ale Uniunii Europene. În urma finalizării negocierilor, măsurile convenite sunt integrate într-un Tratat de Aderare– ratificat la nivelul statului aderent, în deplină conformitate cu normele dreptului constituțional.

Identitatea europeană- temeiul suveranității naționale regândite?

     Integrarea europeană reprezintă un proces progresiv, de natură sectorială, care presupune transferul constant de competență a statelor către autoritățile supranaționale. Astfel, limitarea suveranității naționale presupune existența unor îngrădiri prezente în exercițiul suveranității de stat, în sensul în care competențele anterior exclusive vor fi transferate intituțiilor comunitare, fără a mai fi realizate de stat în mod individual.

     De asemenea, a deține identitate europeană poate însemna, la nivel intern, și existența unor modificări constituționale, având în vedere faptul că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.

• În context european, statele au abilitatea de a realiza un compromis viabil ori de câte ori se ivește un conflict major, pe baza ideii de primat al interesului unional asupra interesul național.

     În vederea stabilirii cadrului legislativ extern al prezentului raport,  statelor suverane le incumbă obligația de a consulta ceilalți membri, în cadrul Consiliului Europei, anterior întreprinderii oricărei acțiuni pe scena internațională sau asumării oricărui angajament ce vizează interesele Uniunii.

• Statele duc o politică externă proprie, mecanismele și activitatea Uniunii fiind concepute pe acest fundament de congruență și în acest scop.

Suveranitatea națională a României- proces evoluționist din perspectiva integrării europene

     România a reușit cu succes să se integreze în Uniunea Europeană, din anul 2007 fiind supusă unui proces continuu de reformare la nivelul standardelor europene și de realizare a convergenței în plan economic, politic și administrativ. În acest context rolul autorităților publice se modifică:

• Parlamentul legifereză bazele dreptului comunitar, prin transpunerea directivelor europene la nivel intern;
• Guvernul beneficiază de noi atribuții, care permit participarea sa la negocierile internaționale și redactarea documentelor Uniunii, pe baza unei reprezentări proporționale în cadrul celor 7 Instituții, corolar al acestora fiind organizarea executării și executarea în concret a prevederilor dreptului comunitar.

     Totodată, aderarea României la Uniunea Europeană a consemnat redistribuirea suveranității naționale prin delegarea unor competențe către aceasta din urmă, competențe care îmbracă trei forme:

• Competențe exclusive: Uniunea Europeană este împuternicită să acționeze, prin decizii, în domenii precum: uniune vamală, politică comercială comună și acorduri internaționale;
• Competențe partajate: Uniunea poate legifera în arii restrictive, în scopul egalizării și menținerii echilibrului internațional, dintre care amintim: piața internă, cooperarea pentru ajutor comunitar și politică socială;
• Competențe delegate: Intervenția acesteia se poate realiza în vederea sprijinirii, coordonării și completării acțiunilor statelor membre, în sectoare precum: industrie, protecție civilă și educație.

Concluzie

      Aderarea la Uniunea Europeană poate fi interpretată ca o ingerință în cadrul suveranității statului, cât și ca un beneficiu pe planul dezvoltării economice, sociale și politice. Prin urmare, fiecare stat membru deleagă, cu caracter provizoriu, exercițiul unor atribuții ale suveranității unei structuri politice transnaționale, acționând în interes comun și sub control comun.

      În acest cadru unitar, fiecare stat își păstrează un drept de inițiativă, de control, de refuz și de retragere în condițiile în care Uniunea Europeană îi încalcă interesele naționale și autonomia strategică. 

Dogaru Andreea-Elena

Intern juridic la R&R Partners